Cunoștințe despre grătarul Fiber Bragg.

Rețelele de fibre Bragg sunt componente optice cu o structură periodică care separă lumina în fascicule care se propagă în direcții previzibile pe baza lungimii de undă. Rețelele servesc ca element dispersiv de bază al multor instrumente spectroscopice moderne. Ele asigură funcția critică de selectare a lungimii de undă a luminii necesară pentru a efectua analiza la îndemână. Selectarea celui mai bun grătar pentru o aplicație nu este dificilă, dar de obicei necesită un grad de luare a deciziilor atunci când prioritizează parametrii cheie ai aplicației.

Orice aplicație spectroscopică are cel puțin două cerințe fundamentale de sistem: trebuie să fie capabilă să analizeze materialele pe intervalul spectral de interes dorit și trebuie să fie capabilă să ofere o lățime de bandă spectrală suficient de mică pentru a rezolva caracteristicile de interes. Aceste două cerințe cheie formează baza pentru selecția grătarului. Alte caracteristici ale rețelei sunt apoi selectate pentru a optimiza performanța în cadrul acestor constrângeri fundamentale.

Cele mai comune două profile de caneluri sunt cunoscute ca rigle și holografice, ceea ce este legat de metoda utilizată pentru realizarea grătarului principal. Grilajele cu rigle pot fi produse folosind o unealtă de grafit, unde canelurile sunt formate fizic pe o suprafață reflectorizantă cu o unealtă diamantată. Profilele de șanțuri ale grătarului sunt foarte controlabile și ușor de optimizat pentru o anumită aplicație și, în majoritatea cazurilor, vor oferi cea mai bună eficiență de difracție datorită acestui grad de libertate.

Dispersie, rezoluție și putere de rezoluție

Funcția principală a unui rețele de difracție într-un instrument spectroscopic este de a separa unghiular o sursă de bandă largă într-un spectru, fiecare lungime de undă având o direcție cunoscută. Această proprietate se numește dispersie, iar ecuația care indică relația dintre lungimea de undă și unghi este adesea numită ecuația rețelei:

n λ = d (sin θ + sin θ')

Rezoluția este o proprietate a sistemului, nu o proprietate a rețelei. Un instrument spectroscopic trebuie să ofere o lățime de bandă spectrală suficient de îngustă pentru a distinge caracteristicile de interes. Acest lucru se realizează printr-o combinație între dispersia unghiulară a rețelei și distanța focală a sistemului și prin limitarea lățimii deschiderii. Lățimea de bandă spectrală la planul detectorului poate fi atinsă la fel de bine cu un rețele cu dispersie scăzută și cu o distanță focală mare, ca și cu un rețele cu dispersie mare și cu o distanță focală mai scurtă. În sistemele cu un detector cu un singur element, cum ar fi un monocromator de scanare, deschiderea de limitare este de obicei o fantă fizică de lățime cunoscută. Într-un spectrometru cu rețea fixă, deschiderea de limitare este de obicei un element de matrice sau pixelul camerei.